Multora dintre noi, cei crescuti in aceste epoci moderne, ne este frica sa iubim. Da, radicala afirmatie, stiu. Dar daca... am poposi putin asupra ei ...reflectand?
Oare cat de des, copii fiind, ne-au fost ignorate sau innabusite nevoile noastre adanci de confort, protectie si ghidare de catre parintii nostri? Cat de des am fost criticati sau ironizati cand ne-am exprimat sincer parerile si sentimentele, in copilarie? Cat de des suntem acum, in aceasta noua era (comerciala), folositi sau manipulati pentru ca unii sau altii sa isi satisfaca nevoia lor de profit sau putere. Cat de des ne „modelam” (cu diete, implanturi, operatii estetice, ore la sala, bijuterii, tatuaje, machiaj, coafuri, imbracaminte etc.) pentru a fi cel putin pe masura asteptarilor cuiva? Si cat de des, in mijlocul acestui iures al traiului de zi cu zi, face cineva ceva pentru noi (pentru dezvoltarea sau pur si simplu pentru binele nostru) fara a astepta ceva in schimb?
Asadar, ce invatam din astfel de experiente, in afara de faptul ca traim intr-o lume a competitiei, a conflictului, angrenata intr-o perpetua „selectie naturala” (sau intr-o lupta continua pentru supravietuirea celui mai puternic), in care onestitatea si compasiunea sunt privite ca slabiciuni prostesti.
Mai este vreo nedumerire, atunci, de ce copiii (atunci cand le este refuzat confortul iubirii neconditionate) sunt cuprinsi de teama si orbeste se vor auto-invinui, crezand ca nu merita iubire si de aici, complexe manifestate tarziu, relatii nefunctionale si multe alte probleme la varsta adulta in care ne incalcim sufocandu-ne.
Dar iubirea implica cel putin un act de vointa. Nu ai cum sa te regasesti pur si simplu iubind. Nu cazi prada iubirii, asa cum poti cadea prada dorintelor fierbinti sau atractiilor arzatoare ori pasiunilor voluptoase.
Si cum ar fi daca am privi iubirea ca sacrificiu, sacrificiul iluziilor create de asteptarile societatii moderne. Si cum ar fi daca pur si simplu am oferi iubire (indiferent de ce se intampla in jur, indiferent daca primim ceva in schimb), dorind binele celuilalt, oferind intelegere si compasiune si poate si putina empatie. Cum ar fi daca am oferi putin din timpul nostru, daca am oferi putin din noi, daca pur si simplu am oferi iubire?...
Insa, aceasta iubire abandoneaza ideea de „a da” pentru „a primi” in schimb, de a obtine prestigiu si satisfactii cu orice pret, de a fi mereu si cu orice pret invingatori. Aceasta iubire te face sa pari slab in ochii celuilalt. Frustrant, nu-i asa? Pai, de mici suntem invatati ca viata e un camp de batalie, ca supravietuiesti daca esti cel mai bun, ca trebuie sa obtinem un beneficiu din orice oferim sau investim. Si atunci, ne mai poate surprinde faptul ca ne este frica sa iubim?
Nu e mult mai usor sa ne ascundem in spatele iluziilor şi placerilor efemere oferite de putere, prestigii, bogatii, intrigi, ispite...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu